marți, 1 iulie 2014

Marius Conkan a scris despre "piedici şi arme"

MINIATURI BIZARRE
(în România Literară, nr.24/2014)

     Piedici şi arme, volumul recent publicat de Gabriel Daliş, este, întâi de toate, un act de curaj. Când aveam certitudinea că discursul poetic a renunţat la excesul de tropi, iar necesitatea unei poezii tot mai fruste, mai empatice, fără greutate stilistică (în ton cu viteza şi natura internetului) era evidentă, Gabriel Daliş pare să se revendice tocmai de la estetizarea, în tuşe groase, a realului.
     Ca orice act de curaj, cel asumat de Gabriel Daliş are câştigul şi riscurile sale. Căci Piedici şi arme este, în primul rând, un exerciţiu de subminare a poeziei ample, narative, care îşi epuizează conţinutul pe măsură ce este rostit şi care nu îngăduie, sub niciun chip, liricizarea şi hiperbola existenţială. Scriind poeme dense, metaforice, care orbitează în jurul unor nuclee de forţă şi sunt, într-un sfârşit, absorbite de aceştia, Gabriel Daliş nu lasă garda jos şi îşi creează un stil reacţionar faţă de poezia care transpune şi respiră tăria imediatului. Dacă pentru alţi poeţi realitatea şi limbajul ei sunt inseparabile, în cazul lui Gabriel Daliş limbajul este doar o escortă pentru stări care, dezgolite ritualic de formă, devin esenţa ultimă a unui poem. Boala, frica, singurătatea şi prizonieratul sunt astfel de stări articulate în Piedici şi arme, un soi de trăiri-manifest care folosesc limbajul nu ca pe-un mod de limpezire, ci ca pârghie către esenţa lor. În spaţiul-carceră (Cernăuţi, „lagărul minţii”), locuit de făpturi care trăiesc în teroare şi violenţă, poetul cartografiază teritorii thanatice, puse în lumină doar prin fragmentaritatea memoriei şi a discursului. În logica acestei distilări treptate a imaginarului pot fi înţelese poemele concise, tăioase şi angoasante, în care Gabriel Daliş depune mai multă arhitectură a versurilor decât coeziune şi claritate, mai multă ambiguitate a imaginilor decât dialog cu experienţe fireşti, netrunchiate stilistic.
     În ciuda aparentei structuri solide a acestor poeme, ele riscă să se prăbuşească oricând din cauza licitării, până la saţietate, a tropilor care alcătuiesc imagini inedite. Sub presiunea unei tehnici repetitive (care face volumul omogen, dar şi monoton), Gabriel Daliş uită că imaginile-şoc sau cele cărora li se caută originalitatea cu tot dinadinsul nu sunt suficiente ca un poem să fie închegat sau să reziste prin toate straturile sale. Cu alte cuvinte, ceea ce lipseşte poeziei din Piedici şi arme este naturaleţea, întrucât fascinaţia lui Gabriel Daliş pentru tehnică şi construcţia imaginii conduce adesea la artificialitate şi non-sens („: au întotdeauna o şansă cârligele sadicului./ şi le-a aşezat la intrare// căluşurile în gură s-au umflat,/ băieţelul strivit de hartă numără trepte”, p. 22). De aici până la a cădea în „capcane” suprarealiste şi a aglomera, în poeme de câteva versuri, structuri cu vagi semnificaţii comune nu este greu de ajuns, spre nenorocul autorului („pernele au crăpat/ mi se usucă părul.// arşiţa din cantina/ unde ne-am pus şorţurile// se numără singură şi greşeşte”, p. 35). Mai ales că fragmente din unele poeme pot fi oricând înlocuite cu părţi din alte poeme, iar acest lucru nu ar periclita cu nimic compoziţia poeziei din Piedici şi arme. În schimb, atunci când Gabriel Daliş nu mai amestecă piesele puzzleului (oricum dezordonate), ci încearcă să le asambleze pas cu pas, adică să-şi înnoade cu o minimă coerenţă versurile, sunt izbutite poeme foarte bune precum acesta: „atunci când moare/ prin somn/ câte un om,/ eu mă ascund/ pentru o seară/ la el în grădină/ şi îl aştept să intre în casă/ ca înainte.// steagul de la intrare/ e negru,/ oglinda acoperită –/ capac să ţină/ mâncarea/ fierbinte.// glontele/ trece/ prin uşa/ deschisă,/ peste scările/ podului,/ fără să se împiedice” (glontele, p. 52). Cele mai percutante poeme din Piedici şi arme sunt de găsit acolo unde Gabriel Daliş nu este preocupat de strategii stilistice (spre exemplu, versurile de final, impecabile de altfel, dar rostite ca o sentinţă) şi îşi creează poezia ca pe-o materie fluidă, care curge fără „piedici”. Din fiecare poem al volumului rămân, însă, versuri care au o frumuseţe stranie şi care dovedesc, mai degrabă, talentul lui Gabriel Daliş de a-şi construi miniatural poezia pe care o finisează pe porţiuni mici, fără să o privească totdeauna în ansamblul ei („îmi picură în ochi motorină fierbinte”, p. 20; „sângele meu e un pistol cu seria ştearsă”, p. 53).
     Neobişnuit prin fondul anxios şi stilul puţin defazat (dar la fel de puternic) în raport cu tendinţele actuale, Piedici şi arme are totuşi şansele să fie în topul cărţilor de poezie publicate în 2014.

sâmbătă, 31 mai 2014

Dan-Liviu Boeriu a scris despre "piedici și arme"


 RĂZBOI & POEZIE

Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice. 

Cam aşa poate fi rezumat şi volumul lui Gabriel Daliş, piedici şi arme. Poetul, unul dintre cei mai discreţi şi mai talentaţi ai generaţiei, construieşte un edificiu al terorii pornind de la un diptic uşor de descifrat. Pe primul palier găsim un artificiu stilistic al suprametaforizării lugubrului. G. Daliş porneşte de la premisele contopirii totale dintre obiectele simple şi semnificaţia lor augmentată. Ele capătă un sens mai înalt prin transferul miraculos al însuşirilor lor într-o lume unde, din cauza violenţei extreme, totul se destructurează şi se reconstruieşte într-un joc dadaist înfricoşător şi straniu: “mila Domnului s-a făcut praf. / rivka ajunge un pian, / ţeasta lui iţak – o veioză, / partitură părul lui aaron smuls. / prin capătul buzunarului, un holbat. / crapă la râsete becul din mijloc.” (p.13) Toată această butaforie se naşte pe fondul reaşezării forţate a lucrurilor în logica strâmbă a războiului, care are puterea de a confisca şi de a transfigura realul: “acopăr un măr cu o cască. / astup camera umedă cu o cască. // îi dau casei măsura. strada-i umbrită. // limba mea are o cască strânsă, / un secret pentru ameninţările lor. // închid strada în pivniţă. / pivniţei îi leg sub bărbie o cască. // orice soldat poartă casca / prinsă cu două cureluşe-război” (p.10). 

           După prefigurarea ameninţării, următorul pas este amintirea. Comparaţiile sunt simple, contrastul imaginilor e voit cromatic: “mi-e milă de tot ce ating. / alergam alteori prin iarba înaltă, / astăzi dau cu picioarele în căni de tablă, / muşcat de un şobolan / dispărut din amestec.” (p.14) Suprapunerea celor două imagini ar putea avea un scop manipulator dacă nu i-ar lipsi tocmai intenţia acestei mistificări. Poetul îşi conduce cititorul prin ungherele terifiante ale unei (deocamdată) ficţiuni unde joacă rolul celui experimentat şi obişnuit cu trauma şi mizeria. Dimensiunile realului desenat aici ating valenţe alegorice, excepţional sugerate (“foametea s-a măritat cu un sat de copii / ziarul a scuipat în sicrie” – p.17). Ciudat cum procedeul atât de blamat al personificării reuşeşte să se plieze bine pe intenţiile lirice ale poemelor. Nu e nimic “demodat” în siguranţa cu care G. Daliş trasează conturul dramei cu ajutorul unor figuri de stil aproape abandonate azi.

            Evoluţia spaimei către paroxism e inevitabilă. Folosind aceleaşi procedee stilistice, poetul descrie treptele şi faţetele pe care disperarea fertilă le parcurge către implozia finală. Fondul e întotdeauna precar, însoţit fiind doar de hiperacuitatea paranoidă a mărturisitorului: “încotro se îndreaptă aceste / zgomote albe / ca sinucigaşele tinere? / stive de păr în cuptorul / locomotivelor - / miercuri picioarele / vor fi răpite de şobolani. / pun pe foc pastile din / pungile aduse noaptea, / tac într-o pădurice sticloasă, / care-i cel mai apropiat pod? / unde-i şurubelniţa, / deghizarea-n platformă? / prea cald şi nimic / din zilele noastre.” (p.32) Atent la efectele ultime ale ororii, autorul adoptă tacit ideea banalizării răului şi o plasează într-un decor ludic şi – în mod paradoxal – sinistru: “i-au luat cerceii, i-au agăţat / călcâiele de urechi, / au înecat-o pe o parte. // din piele i-au făcut bărcuţe galbene.” (p.30) Renaşterea e dureroasă şi producătoare de confuzii. Are loc o amnezie oarecum benefică, întrucât ea poate oferi şansa unui nou început, chiar dacă cel ieşit din iadul terestru nu mai poate exersa pe deplin mecanismele simplei recunoaşteri şi chiar dacă aura sa nu se potriveşte cu cea a celor pe care trebuie să-i convingă că e unul dintre ei: “îi şi uitasem pe oameni. / acum / înspre cine să merg în hainele ca un rotocol de aer fierbinte?” (p.34) Rămăşiţele lumii din care eroul se smulge se simt încă plutind ameninţător în jur, deşi pericolul a trecut. Răul s-a produs deja, însă efectele lui se întind peste timp luând formă materială: “glontele / trece / prin uşa / deschisă, / peste scările / podului, / fără să se împiedice.” (p.52)

            Al doilea palier despre care vorbeam mai sus este cel al unui foarte probabil program estetic (nu întru totul inovator) propus de Gabriel Daliş odată cu acest nou volum de poeme. Chiar dacă nu e pe deplin conştient de existenţa lui, sunt gata să afirm că găsesc în lirica lui Daliş apropieri semnificative de minimalismul şi “lirismul concentrat” al Hertei Müller din Leagănul respiraţiei, excepţionalul roman-poem al scriitoarei germane. Pasaje întregi par rescrieri inspirate ale unor fragmente aparţinând romanului amintit: “în vestiare / au aşezat corturi, / o movilă / de haine şi papucei. / fetiţele moarte, / aliniate la apel, / învăţate să meargă. // pe un front îngheţat / sângele / e-o sperietoare / care nu mişcă / nici dacă o spânzuri / de tocul uşii / nici dacă o furi.” (p.36) Referinţa e, din punctul meu de vedere, cât se poate de străvezie. Însă G. Daliş, având acest involuntar mimetism iniţial, merge mai departe şi chiar introduce în volum trimiteri explicite către necesitatea unei schimbări de atitudine privitoare la rostul liricii, aşa cum o înţelege el: “pot să inventez cuvinte / să le dau înţelesuri / să îi pun pe alţii să le spună // cuvintele nu înseamnă nimic // şi-s oglinzi cu provizii de aer // dacă nu le aşezi în faţă o vietate / să le stea împotrivă” (p.38) Se mizează, aşadar, pe modificarea accentului dinspre egocentrism şi metatextualism către o lirică onestă a revoltei ca substanţă inflamabilă, cu efecte mai largi decât asupra propriei persoane. Scenografia războiului, dincolo de a constitui tema principală a volumului, e folosită şi ca pretext pentru o poezie programatică temerară (deşi regăsibilă şi în lirica altor poeţi tineri): “de departe asculţi o poveste, / aici însă fiecare cuvânt / părăseşte câte o targă. // […] m-am târât afară cu un prieten / ne-am uitat ca o slugă la soare / cu două cănuţe în mâini. // animalele ardeau înfăşurate în banderole.” (p.47)

        Rămâne de văzut, în următoarele volume, cât de fidel va rămâne poetul propriilor viziuni şi principii estetice. Deocamdată, ce trebuie spus răspicat despre piedici şi arme este că îmbină într-un mod admirabil cadenţa aproape “ostăşească” a versului, imaginile de o tandreţe uluitoare şi neverosimilă, spectrul atroce al terorii răspândite ca o molimă (care se trăieşte ca o spaimă perpetuu-schizoidă) şi eleganţa neconvenţională a scriiturii. Un volum-şoc, exemplar scris, de o omogenitate tematică şi stilistică aproape perfectă.

Sursa: Literatura de azi

Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice.
Cam aşa poate fi rezumat şi volumul lui Gabriel Daliş, Piedici şi arme. Poetul, unul dintre cei mai discreţi şi mai talentaţi ai generaţiei, construieşte un edificiu al terorii pornind de la un diptic uşor de descifrat. Pe primul palier găsim un artificiu stilistic al suprametaforizării lugubrului. G. Daliş porneşte de la premisele contopirii totale dintre obiectele simple şi semnificaţia lor augmentată. Ele capătă un sens mai înalt prin transferul miraculos al însuşirilor lor într-o lume unde, din cauza violenţei extreme, totul se destructurează şi se reconstruieşte într-un joc dadaist înfricoşător şi straniu: “mila Domnului s-a făcut praf. / rivka ajunge un pian, / ţeasta lui iţak – o veioză, / partitură părul lui aaron smuls. / prin capătul buzunarului, un holbat. / crapă la râsete becul din mijloc.” (p.13) Toată această butaforie se naşte pe fondul reaşezării forţate a lucrurilor în logica strâmbă a războiului, care are puterea de a confisca şi de a transfigura realul: “acopăr un măr cu o cască. / astup camera umedă cu o cască. // îi dau casei măsura. Strada-i umbrită. // limba mea are o cască strânsă, un secret pentru ameninţările lor. // închid strada în pivniţă. / pivniţei îi leg sub bărbie o cască. // orice soldat poartă casca / prinsă cu două cureluşe-război” (p.10).
După prefigurarea ameninţării, următorul pas este amintirea. Comparaţiile sunt simple, contrastul imaginilor e voit cromatic: “mi-e milă de tot ce ating. / alergam alteori prin iarba înaltă, / astăzi dau cu picioarele în căni de tablă, / muşcat de un şobolan / dispărut din amestec.” (p.14) Suprapunerea celor două imagini ar putea avea un scop manipulator dacă nu i-ar lipsi tocmai intenţia acestei mistificări. Poetul îşi conduce cititorul prin ungherele terifiante ale unei (deocamdată) ficţiuni unde joacă rolul celui experimentat şi obişnuit cu trauma şi mizeria. Dimensiunile realului desenat aici ating valenţe alegorice, excepţional sugerate (“foametea s-a măritat cu un sat de copii / ziarul a scuipat în sicrie” – p.17). Ciudat cum procedeul atât de blamat al personificării reuşeşte să se plieze bine pe intenţiile lirice ale poemelor. Nu e nimic “demodat” în siguranţa cu care G. Daliş trasează conturul dramei cu ajutorul unor figuri de stil aproape abandonate azi.

            Evoluţia spaimei către paroxism e inevitabilă. Folosind aceleaşi procedee stilistice, poetul descrie treptele şi faţetele pe care disperarea fertilă le parcurge către implozia finală. Fondul e întotdeauna precar, însoţit fiind doar de hiperacuitatea paranoidă a mărturisitorului: “încotro se îndreaptă aceste / zgomote albe / ca sinucigaşele tinere? / stive de păr în cuptorul / locomotivelor - / miercuri picioarele / vor fi răpite de şobolani. / pun pe foc pastile din / pungile aduse noaptea, / tac într-o pădurice sticloasă, / care-i cel mai apropiat pod? / unde-i şurubelniţa, / deghizarea-n platformă? / prea cald şi nimic / din zilele noastre.” (p.32) Atent la efectele ultime ale ororii, autorul adoptă tacit ideea banalizării răului şi o plasează într-un decor ludic şi – în mod paradoxal – sinistru: “i-au luat cerceii, i-au agăţat / călcâiele de urechi, / au înecat-o pe o parte. // din piele i-au făcut bărcuţe galbene.” (p.30) Renaşterea e dureroasă şi producătoare de confuzii. Are loc o amnezie oarecum benefică, întrucât ea poate oferi şansa unui nou început, chiar dacă cel ieşit din iadul terestru nu mai poate exersa pe deplin mecanismele simplei recunoaşteri şi chiar dacă aura sa nu se potriveşte cu cea a celor pe care trebuie să-i convingă că e unul dintre ei: “îi şi uitasem pe oameni. / acum / înspre cine să merg în hainele ca un rotocol de aer fierbinte?” (p.34) Rămăşiţele lumii din care eroul se smulge se simt încă plutind ameninţător în jur, deşi pericolul a trecut. Răul s-a produs deja, însă efectele lui se întind peste timp luând formă materială: “glontele / trece / prin uşa / deschisă, / peste scările / podului, / fără să se împiedice.” (p.52)
Al doilea palier despre care vorbeam mai sus este cel al unui foarte probabil program estetic (nu întru totul inovator) propus de Gabriel Daliş odată cu acest nou volum de poeme. Chiar dacă nu e pe deplin conştient de existenţa lui, sunt gata să afirm că găsesc în lirica lui Daliş apropieri semnificative de minimalismul şi “lirismul concentrat” al Hertei Müller din Leagănul respiraţiei, excepţionalul roman-poem al scriitoarei germane. Pasaje întregi par rescrieri inspirate ale unor fragmente aparţinând romanului amintit: “în vestiare / au aşezat corturi, / o movilă / de haine şi papucei. / fetiţele moarte, / aliniate la apel, / învăţate să meargă. // pe un front îngheţat / sângele / e-o sperietoare / care nu mişcă / nici dacă o spânzuri / de tocul uşii / nici dacă furi” (p.36) Referinţa e, din punctul meu de vedere, cât se poate de străvezie. Însă G. Daliş, având acest involuntar mimetism iniţial, merge mai departe şi chiar introduce în volum trimiteri explicite către necesitatea unei schimbări de atitudine privitoare la rostul liricii, aşa cum o înţelege el: “pot să inventez cuvinte / să le dau înţelesuri / să îi pun pe alţii să le spună // cuvintele nu înseamnă nimic // şi-s oglinzi cu provizii de aer // dacă nu le aşezi în faţă o vietate / să le stea împotrivă” (p.38) Se mizează, aşadar, pe modificarea accentului dinspre egocentrism şi metatextualism către o lirică onestă a revoltei ca substanţă inflamabilă, cu efecte mai largi decât asupra propriei persoane. Scenografia războiului, dincolo de a constitui tema principală a volumului, e folosită şi ca pretext pentru o poezie programatică temerară (deşi regăsibilă şi în lirica altor poeţi tineri): “de departe asculţi o poveste, / aici însă fiecare cuvânt / părăseşte câte o targă. // […] m-am târât afară cu un prieten / ne-am uitat ca o slugă la soare / cu două cănuţe în mâini. // animalele ardeau înfăşurate în banderole.” (p.47)

Rămâne de văzut, în următoarele volume, cât de fidel va rămâne poetul propriilor viziuni şi principii estetice. Deocamdată, ce trebuie spus răspicat despre Piedici şi arme este că îmbină într-un mod admirabil cadenţa aproape “ostăşească” a versului, imaginile de o tandreţe uluitoare şi neverosimilă, spectrul atroce al terorii răspândite ca o molimă (care se trăieşte ca o spaimă perpetuu-schizoidă) şi eleganţa neconvenţională a scriiturii. Un volum-şoc, exemplar scris, de o omogenitate tematică şi stilistică aproape perfectă.


Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice. - See more at: http://www.literaturadeazi.ro/content/r%C4%83zboi-poezie#sthash.NWcqfXt3.dpuf
Pentru contestatarii fervenţi ai douămiismului poetic, o uşoară derivă identitară pe care o îmbrăţişează unii autori ai curentului poate fi mulţumitoare. Nu vorbim despre o cotitură spectaculoasă în evoluţia tematică a generaţiei, cât despre o întoarcere curajoasă la un lirism căzut în desuetudine. Concesiile nu sunt, totuşi, îngrijorătoare: chiar şi în cazurile rare ale adoptării unui ton mai “poetic”, în sensul cel mai convenţional şi perimat al termenului, acesta e mai degrabă tributar unei sobrietăţi bine studiate ori unor tablouri sumbre, post-apocaliptice. - See more at: http://www.literaturadeazi.ro/content/r%C4%83zboi-poezie#sthash.NWcqfXt3.dpuf

miercuri, 28 mai 2014

Lansare anulată

Dragi prieteni,

am fost nevoit să anulez lansarea de la Bookfest a volumului meu de poeme. Nu sunt evaziv invocând motive personale. Mulțumesc editurii "Cartea Românească" pentru înțelegere și invitaților care au acceptat să-mi prezinte cartea: Dan-Liviu Boeriu, Bianca Burța-Cernat și Daniel Cristea-Enache. Ne revedem peste puțină vreme.

Cu drag,
Gabriel

vineri, 23 mai 2014

piedici și arme la Bookfest

Noul meu volum de poeme va fi lansat duminică, 1 iunie, ora 15.30, la standul editurilor Polirom/Cartea Românească, în cadrul Salonului Internațional de Carte "Bookfest 2014", Complexul Romexpo, Pavilionul C2.
Invitați: Bianca Burța-Cernat și Dan-Liviu Boeriu.
Moderator: Daniel Cristea-Enache.

Mai multe informații despre evenimentele Polirom/Cartea Românească aici.




Le sunt pe deplin recunoscător și le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă publicarea multora din poemele acestei cărți în revistele: Bucovina Literară, Poesis International, România Literară, AstraDilema Veche (online), Zona Literară, Levure Littéraire (Franța), Orizzonti culturali italo-romeni (Italia) și Teme (Croația). 

Câte o reverență pentru Arhiva Media USR, Biblioteca de poezie, Institutul Blecher și Radio România Cultural.

duminică, 27 aprilie 2014

fotografie cu toată familia

: pernele au crăpat.
mi se usucă părul.

arșița din cantina
unde ne-am pus șorțurile

se numără singură și greșește.
cifrele – o mâncare de linte.

talpa de pe podea
e dealul din trecutul nostru

fotografie cu toată familia
lângă tufa de coacăze negre.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

A V – a ediție a Zilelor de poezie și a Concursului Naţional de Poezie "Constantin Virgil Bănescu”

Ediția a V-a 2014
Primăria Municipiului Târgovişte
Teatrul Municipal Târgovişte
Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa
Biblioteca Județeană „I. H. Rădulescu” Dâmboviţa
Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni
Liceul „Voievodul Mircea” Târgovişte
sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România
organizează a V – a ediție a Zilelor de poezie și a Concursului Naţional de Poezie ,,Constantin VirgilBănescu”
Manifestarea îşi propune încurajarea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.
REGULAMENT
1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Premiul „Constantin Virgil Bănescu” la ediţiile precedente ale concursului.
2. Lucrările se trimit în perioada 1-30 aprilie 2014. Acestea se vor trimite pe adresa doinabanescu@yahoo.fr şi vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor şi un curriculum vitae al autorului, în care se va specifica:
– numele şi prenumele autorului;
– locul şi data naşterii, adresa completă cu numărul de telefon mobil şi adresa e-mail.
3. Fiecare participant se poate înscrie în concurs cu maximum 5 (cinci) poezii.
4. Lucrările vor a intra în patrimoniul Concursului național de poezie ,,Constantin Virgil Bănescu”.
5. Laureaţii vor fi anunţaţi cu o săptămână înainte , pentru a fi prezenţi la Zilelele de poezie și la festivitatea de premiere, care vor avea loc la Târgovişte, în zilele de 30 şi 31 mai 2014. În cadrul Zilelor de poezie se vor organiza expoziţii, recitaluri de poezie, dialoguri literare, ateliere de creaţie, lansări de carte, întâlniri cu personalităţi din lumea literară, vizite la:
- Complexul muzeal Curtea Domnească;
- Muzeul tiparului și al cărții românești vechi;
- Muzeul scriitorilor târgovisteni;
- Casa atelier “Gheorghe Petrașcu”;
- Muzeul de Artă;
- Casa atelier “Vasile Blendea”;
- Muzeul regional de istorie (Galeriile Stelea);
- Muzeul național al Poliției Române.
Organizatorii asigură masa, cazarea şi cheltuielile de transport premiaților (bilete tren – clasa a doua).
6. Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personalităţi din lumea literară.
Președintele juriului este scriitorul Octavian Soviany.
7. Lucrările, dactilografiate, vor fi trimise pe adresa:
- doinabanescu@yahoo.fr;
- telefon fix: 0245-210732;
- mobil: 0724-528425.
8. Participanţii vor primi confirmare de primire a lucrărilor trimise spre jurizare.
Mulțumim celor care aleg să ne fie alături.
,,aici totul e într-adevăr luminat / iar lumina nu dispare” – Constantin Virgil Bănescu – Jagrat

vineri, 4 aprilie 2014

piedici și arme

Condensate și eliptice, poemele lui Gabriel Daliș sunt aglutinări de imagini stranii și obsedante – în covârșitoare măsură, descinse toate dintr-un imaginar al terorii și al violenței. Aproape nu există poem în care ceva să nu se rupă, ardă, sfâșie, hăcuie, distrugă. E o lume în care, cum memorabil spune el undeva, „mila Domnului s-a făcut praf”. O lume în egală măsură vulnerată și vulnerantă – fiindcă atâta distrugere e distrugătoare și pentru cronicarul care-o înregistrează („mă mușc de cap singur”, cum se confesează altundeva). Mirabil, și admirabil, e cum reușește el să nu se lase dezumanizat de toată teroarea asta; ba chiar dimpotrivă, reușește să facă din metabolizarea terorii o formă de individuație. O spune de-a dreptul, mult mai contras & plastic decât mine: „spaima te face om”. Poemele lui Gabriel Daliș sunt documentele acestei individuații prin teroare. Bizare & răvășitoare.

                                                                                          Radu Vancu


Gabriel Daliș scrie aici o poezie concentrată, tăioasă și cît mai obiectivată liric, astfel încît tragedia să nu fie ecranată de limbaj. Jocurile de cuvinte, rimele iscusite și ritmul săltăreț nu au ce căuta în texte, de vîrf, ce-ți „picură în ochi motorină fierbinte”.

                                                                                         Daniel Cristea-Enache

miercuri, 5 februarie 2014

yad vashem

: războiul
nu se ascunde în buchete de flori

desface armele pe farfurie.

şlomo îşi duce acasă maşina de spălat cu un tir

un glonte îi băltește în obraz.

(am certificatul de a nu putea înțelege

de a descoperi prea târziu adevărul.)

un demon cu ecuson poartă fustă,

strânge un sac de haine, aruncă sacul în cer

și cearșafurile nu le mai schimbă.


războiul
lipește timbre pe femei și le trimite de tot

a închis sinagoga cu un copil, l-a împins în broască.

(miresele se împiedică –

norii se umplu de pantofi cu tocuri.)

războiul a dresat frigul. ne face baie în buzunarele lui

zornăim sub bănuții de platină.

joi, 24 octombrie 2013

"Scoate poezia de la colț" (filmul)

Au citit: Răzvan Țupa, Xiron Xin Marian, Silvia T, Cătălina Matei, Peter Sragher, Gabriel Daliş, Iulia Militaru și sorin despoT.
Imagine: Cristi Marin.
Foto: Quasiote.
Afiș: Ana Toma.

luni, 2 septembrie 2013

mușcătura

: beți se vor întinde în sinagogă,
vor împleti părul inocentei cu un pistol.

te cos, te fac ramă de pat, vor spune,
îți tai gâtul să te scuip în cap.

am rămas cu semne
într-un camion care a lovit cerbi.

prizonierul te ascultă la difuzor,
eu mă ascult cu urechea.

miercuri, 21 august 2013

Charles Bukowski - Dinozauria, Noi

Născuți așa
În dezastrul ăsta
Fețele de cretă zâmbesc
Doamna Moarte râde
Lifturile se strică
Statele se duc naibii
Licențiatul cară sacoșe în supermarket
Peștii alunecoși vomită prea plinul grețos
Soarele e mascat
Noi suntem
Născuți așa
În dezastrul ăsta
Miez în războaie ce sunt atent turbate
În fabrici distruse ferestre ale nimicului
În baruri unde oamenii tac lângă alții
În bătăile care sfârșesc cu împușcături și cuțite
Născuți în dezastrul ăsta
În spitale atât de scumpe că-i mai ieftin să mori
În instanțe atât de costisitoare că mai bine pledezi vinovat
Într-o țară cu închisorile pline și sanatoriile închise
Într-un loc unde cei mulți fac din proști idoli
Născuți în dezastrul ăsta
Rătăcind prin el și respirându-l
Murind din cauza asta
Amuțiți din cauza asta
Castrați
Destrăbălați
Dezmoșteniți
Din cauza asta
Prostiți
Folosiți
Enervați
Făcuți cu capul și îmbolnăviți de asta
Deveniți violenți
Deveniți fără suflet
Inima e înnegrită
Mâinile caută beregata
Pistolul
Cuțitul
Bomba
Mâinile imploră un dumnezeu nepăsător
Mâinile caută alcool
Medicamente
Droguri
Ne-am născut în acest prea trist capăt
Într-o guvernare de 60 de ani în datorii
Care nu va mai putea să-și plătească nici dobânzile.
Băncile vor arde
Banii vor fi fără valoare
Crime în plină stradă, nepedepsite,
Arme și bande frenetice
Pământul va fi degeaba
Rodul lui nu va fi îndeajuns
Puterea nucleară, la îndemâna celor mulți
Explozii vor cutremura pământul tot timpul
Oamenii mecanizați se vor spiona între ei
Bogații și cei aleși vor urmări din nave spațiale
Infernul lui Dante va arăta ca un teren de joacă
Soarele nu va fi văzut, o noapte continuă.
Copacii vor muri
Tot verdele se va stinge
Contaminații se vor hrăni din carnea contaminaților
Marea va fi otrăvită
Lacurile și râurile vor seca
Ploaia va deveni noua bogăție
Trupuri și leșuri vor duhni putrezite în adierea neagră
Ultimii rămași vor suferi de noi boli mortale
Navele spațiale, distruse de uzură
De epuizarea resurselor
De efectul firesc al degradării
Și o desăvârșită muțenie, cum nu s-a mai auzit,
Se va zămisli din acel dezastru.
Soarele încă ascuns acolo
Așteaptă un nou univers.

(traducere de G. Daliș)

joi, 1 august 2013

Concursul de debut Max Blecher – Herg Benet 2013


Casa de editură Max Blecher (www.maxblecher.ro) şi Editura Herg Benet (www.hergbenet.ro) organizează ediţia a III-a a concursului anual de debut, continuând iniţiativa pornită în 2011, al cărei scop este descoperirea şi publicarea unor autori valoroşi încă nedebutaţi în volum. Un concurs deschis poeţilor şi prozatorilor pregătiţi să propună publicului cărţi puternice şi originale, cărţi pe care cele două edituri le vor publica şi promova în maniera în care au făcut-o cu volumele câştigătoare ale primelor două ediţii. O şansă pentru scriitorii nedebutaţi în volum de a-şi face cunoscut numele – şi, fireşte, pentru editori, de a propune publicului cărţi adevărate, actuale, greu de uitat.

La fel ca în anii trecuţi, concursul va avea două secţiuni: Poezie şi Proză.
Condiţia principală este ca participantul să nu fi debutat până acum în volum. Nu există limită de vârstă pentru înscriere.
Premiul constă în publicarea a două manuscrise câştigătoare, astfel: la Casa de editură Max Blecher va apărea volumul de poezie, iar la Editura Herg Benet volumul de proză, manuscrise care au întrunit cele mai mari punctaje în urma jurizării.

Adresa de e-mail la care pot fi înscrise manuscrisele este debutMBHB@gmail.com. Data limită până la care pot fi înscrise în concurs manuscrisele este 1 octombrie 2013. Nu există condiţii în ce priveşte numărul de pagini, fontul ales pentru paginare, formatul în care va fi trimis manuscrisul.

Juriul concursului de debut pentru poezie este alcătuit din: Rita Chirian, Gabriel Daliș, Claudiu Komartin, Dan-Liviu Boeriu, Chris Tănăsescu (MARGENTO).

Juriul concursului de debut pentru proză este alcătuit din Adrian Suciu, Sorin Delaskela şi Cristina Nemerovschi.

Cele două cărţi vor fi lansate şi promovate în cadrul târgului de carte Gaudeamus 2013.

Recomandare: pentru a evita confuziile întâlnite în primele două ediţii, în care unii concurenţi au fost foarte departe de cerinţele minime ale direcţiei adoptate de către cele două edituri, respectiv o literatură autentică şi actuală, editorii Max Blecher şi Herg Benet vă propun să vă familiarizaţi cu volumele premiate la concursul de debut în anii 2011 şi 2012.

Câştigătorii ediţiilor anterioare:

2011:
Poezie:
Proză:

2012:
Poezie:
Anatol Grosu – epistola din filipeni 

Proză:
Beatrice Ognenovici - Two Rabbit 

Sursa: Un anotimp în Berceni

miercuri, 19 iunie 2013

Pentru Alexandru Mușina (1954-2013)

: atunci când moare câte un poet,
eu mă ascund pentru o seară la el în grădină
și îl aștept să între în casă ca înainte.

luni, 10 iunie 2013

"Agresorul" de Ion Zubașcu

cum ai putut să-mi faci una ca asta nu trebuia
să mă aștepți cu agresorul la Dragomirești
e ultimul lucru din lume pe care ar fi trebuit să-l faci
de 30 de ani de când vin în concediu la Dragomirești
m-a mușcat vară de vară n-am o singură amintire curată de acasă
fără s-o asociez cu agresiunile lui pot să-ți povestesc
cu lux de amănunte recitalurile lui de violență
de 30 de veri de când îl cunosc pentru mine grădina asta
e ultimul meu refugiu din lume aici e acasă pentru mine
de ce trebuie să vină la mama și la tata acasă să mă agreseze
știi că am crescut prin străini toată viața o dată pe an
am și eu dreptul să vin acasă un an are 52 de săptămâni
50 sunt ale lui mie nu-mi poate lăsa nici măcar 2
nici măcar 14 din 365 de zile dintr-un an?
gândește-te că poate o să mor pe masa de operație
și astea sunt ultimele mele săptămâni de viață
m-am agățat de zilele astea din Maramureș cu disperare
ca de ultima mea speranță de viață de ce trebuia
să mă întâmpini cu agresorul la Dragomirești
n-ai avut un an de zile la dispoziție să-l convingi
că sunt incompatibil cu el din absolut toate punctele de vedere
că-i la polul opus al tuturor ideilor și opțiunilor mele
nici măcar atâta milă și înțelegere nu poate avea pentru mine?
l-am suportat cât am putut 30 de ani acum nu mai pot
de ce să mă mai prefac la nesfârșit am hotărât să-l ocolesc
să nu-i ies în cale cât oi trăi dar nici el să nu-mi iasă în cale
aș vrea să nu-l mai văd niciodată la Dragomirești
aici au murit mama și tata moașa Ileana și moșul Gheorghe
toți cei care ne-au iubit și ne-au ocrotit cât au putut
el nu știe decât să muște să împroaște și să dea cu copita
dacă nu-și face show-ul de violență și agresiune
nu se simte întreg mă apăr și eu cum pot
iar acum nu mai sunt om întreg ci doar o coajă de om
nu mă pot preface nici nu mai am puterea să-l înfrunt
până mă pun pe picioare nu mai vreau să-l văd pe aici
ce-ai vrea să fac, să închiriez o pensiune la Dragomirești
să stau la oameni străini în locurile mele natale?
mai pot avea și eu un loc al meu în lume unde să mă simt acasă
mai am o ființă umană pe care s-o pot numi sora mea?

( Din volumul Moarte de Om o poveste de viață, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, pag. 43-44.)