Sunt fascinat și de-a dreptul mirat că am supraviețuit lecturii acestei cărți riscante, extraordinare.
O poezie fără anestezie, dură în expresie, frontală ca adevărurile spuse pentru ultima dată, (în fond, "inima e o crimă"), care te închide în cap, exemplu perfect al acelui tip autentic de frumusețe care întristează pentru a vindeca apoi lent, dureros, simțurile. Ce poate fi vindecarea dacă nu liniștirea dinaintea altei dureri oarecum așteptate? O carte eveniment. Sper să însemne pentru aceste vremuri ceea ce a reprezentat pentru șaptezeciști Va fi liniște va fi seară a lui Virgil Mazilescu sau pentru optzeciști Levantul lui Mircea Cărtărescu.
Recent apărută în colecția Plantații a Casei de Editură Max Blecher, Frânghia înflorită are performanța de a stabili un standard nou, dificil de atins, în poezia de astăzi.
Foarte interesant mi s-a părut modul de abordare a biografismului care, de această dată, nu este usque ad finem poezia însăși, - cum confundă mulți în poezie fotografia cu grafica! -, ci, transfigurat, se constituie în suport pentru construcții estetice percutante. "Ce-ţi spune unul din morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi".
O carte în care inocența supraviețuește oricărui tip de moarte.
"[Fie că-i vorba de tata și de mine, fie că-i vorba de mine și de Sebastian, toate poemele astea sunt bântuite de fantasma unui bărbat îndrăgostit de fiul său.]", pag.63.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu